That awkward moment when you’re speechless

Poate că-i banal. Doar toate lucruri mari încep cu ceva neînsemnat. Ca aici. Cu o fâşăreală despre podea.  Dacă nu ai una, fă bine şi cumpără-ţi. Dacă nu e confortabilă, fă-o să fie. Podeaua ca substitut.

-Pentru ce?

-Pentru toate visurile pe care nu le mai ai. Poate le-ai pierdut în staţia de autobuz. Sau poate că pur şi simplu ai crescut şi vrei să rămâi mare.

Pentru goliciunea unui noi fără de noi. Ne râşniţăm. Din când în când, ne prefacem că ne strângem podul palmei şi îl plimbăm prin zecile de visuri înmulţite cu doi. Miroase a tei şi tot parfumul s-a ascuns în nările mele.  Ne-am săturat de atâta fericire nefericită şi înainte să ne trântim derizoriu pe podea, o măturăm crezând că odată cu praful o să ştergem tot. Problema e că suntem mai umani decât credem. Câteodată. Ne refuzăm dreptul la fericire din teamă de a nu ne pierde. Guess what. Ne pierdem unul pe altul pentru că uităm să fim fericiţi. Nu mai e în target, nu?

Stăteam amândoi pe podea. Tu dezbrăcat de orgoliu, eu debrăcată de gânduri. Puteam doar să şoptesc. Unde se termină cuvintele începe să doară. Absolut şi irevocabil. Dacă ai simţit vreodată cum e să doară în timp ce vrei să spui că doare şi nu poţi, probabil ştii despre ce vorbesc. Toate cuvintele pe care le aveam planificate pentru noi s-au dus. Naibii şi acolo intenţionează să rămână. Te priveam intens şi simţeam junghiul podelei. Pentru ultima dată. A plouat atunci. Şi praful se ridicase.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.