Capitolul I: Etajul 6

“Everything’s a copy of a copy of a copy of a copy”


***

3rd of August

The balcony

The meeting place. The smoking area. The place where we deconstruct dreams and erase  hopes. And we’re smoking like mad people, yes we do, and we listen to words we barely understand, yes we do…Stories. Stories from back home. We’re stucked on the balcony. As we talk or smoke, it depends on the times we’re living, the sun is blanking our souls. Only then, we  penatrate the real understanding of what it means to calculate your steps far away from home.

Oamenii pasesc determinat, rabdatori si cu privirea senina. Lumina scatenata se reflecta in fiecare palpait de neon. Radioul e singurul care zumzaie vertical. Perdeaua, in miscarile-i palide, penduleaza ca un paravan protectiv. Dincolo de spatiul asta… totu-i imaginatie. Lumea-i un naufragiu. Imi invelesc spinarea in timp ce frigul imi strapunge narile. Stiu ca la scurt timp dupa ce adorm, telefonul o sa sune. Un apel de la 1000 de km departare, ce-mi cere sa ma  intorc. Mi-am jurat sa nu fac compromisuri. Inchid. Ma inchid. Nu vreau dependente de niciun fel, nu vreau identitatea altora. Nu-i vreau narile amusinand tutunu-mi rasfirat  in scrumiera. In timp ce conchid ca, incepand de azi, nu mai vreau nimic, ma gandesc ca indiferent de alegerile pe care urmeaza sa le fac, ajung sa-mi intersectez drumul cu oameni finiti, inveliti in gandurile lor finite. Pe oameni nu trebuie sa-i intelegi. Trebuie doar sa-i asculti. O sa-ti dai seama ca se pierd in peisajul general. Nu in detalii.  E-un proces normal, redundant, aleator. Se esueaza pe ei si esueaza in fata celorlalti, pentru ca incep sa contemple paradoxuri.

Noapte de noapte,  fumez o tigara inainte sa ma arunc in pat. La propriu. Trantesc patura peste mine si ma incolacesc cat mai aproape de pieptul sau. O s-adorm imbatata de parfum si tutun. Nimic mai simplu. Sunt in bratele unui om linear, care si-a parasit tara la 14 ani. In timp ce-mi saruta fruntea, spunandu-mi ca sunt o copila, ca realitatea mea e-un concept fragil si ca se va rupe ca filele cartilor alora de le tot port eu prin geanta si le citesc prin parcuri; imi imaginez paradoxul jocului cu Kalasnikov-ul in Albania, cand, prin ’99, pustilor de 12-13 ani, li se puneau pustile in brate. Ce joc macabru! Beau apa. Epuizez paharul. Inghit sec si-apoi despic: “p-u-s-t-i! inocenta si atrocitate- ce usor e sa pansezi chestiile astea doua intr-un singur  cuvant! La sfarsit de anii 90’, noi ziceam “pac-pac”, ne tavaleam pe iarba, scrasneam si izbucneam in hohote de ras. Lor li se imprasteau creierii  pe-un covor de iarba proaspata . Narile lor amusinau  pentru ultima oara  sangele propriului corp si mireasma florilor in luna lui April. Mamele lor gemeau de durere, mangaind mainile calde si inecate in sange stacojiiu.  Isi infigeau unghiile in excrementele pamantului si-si jurau ca cineva, candva, avea sa plateasca pentru acest masacru. Scarbiti de angoasa razboiului, multi albanezi au hotarat atunci sa paraseasca tara. Albania nu promitea un trai decent. Artificial vorbind, statul te fura. Daca nu te fura, te facea sa furi. De foame. Ca o consecinta, albanezii erau in cautarea unei noi tari surogat.

Marturisesc ca despre Albania, nu stiam prea multe.  Era genul de informatie, pe care si daca as fi primit-o inainte de calatoria asta, nu m-ar fi facut sa clipesc mai diferit decat o fac in mod regulat. L-am cunoscut pe cel ce m-a determinat sa scriu, pe balconul unui apartament mic italienesc, asa, ca-n filmele vechi, dar proaste, cu-n regizor mediocru, fara viziune si fara perspective de perfectionare. Etajul 6, sfarsit de iulie. Imi luasem o slujba de vara, din care aveam sa-mi platesc viitorul. Citeam teorii despre cultura organizationala. Mint! Il citeam pe Julian Barnes. Suna atat de contemporan si sofisticat sa-ti afunzi ochii in paginile unei carti cu miros de nou, ce-ti dezvaluie dinamismul structurilor si relatiilor din organizatii! Imi vin in minte toate cartile din lume cu coperti lucioase, colorate, in doua- trei nuante fosforescente si cu typography Helvetica.  Mintea-mi era un aberoscop. Atunci ma refugiam in beletristica. Il redescopeream pe Barnes. Faceam pauze regulate, coplesita de informatii, caldura si noxele asfaltului mediteranean. Priveam minute in sir,  jocul tamp al masinilor  nationaliste Fiat Cinquecento. Pietonii se intersectau si ei, ca-ntr-un joc de sah. In jurul orei 11, fixau cu privirea locuri racoroase, se opreau la prima cafenea-terasa si comandand un cappuccino, sorbeau din presa locala. Intrebau de afaceri, vreme si Berlusconi. Intervine un personaj aici. Un personaj care o sa-mi complice existenta si o sa ma determine sa scriu. Imi amintesc ca el  nu facea nimic din toate astea. Cel mai des, il intrezaream  fumand. Colega mea de apartament din vremea aceea, se indragostise de un individ a carui nume nu il retin.  Statea vizavi. Tot la etajul 6. Comunicau prin semne. Ma rog,   un fel de scremere fortata, careia daca ii pui un ambalaj lucios de cadou, iti lasa senzatia ca “da si asta poarta numele de comunicare!” .  Jocul cu semnele, superficial si banal de altfel, precum acea colega de-o vara, s-a intins pe durata unei intregi saptamani. Eram indignata de povestea aceasta suspendata intre balcoane. Lorenz, precizez ca am atasat si un nume personajului schelet al povestii asteia, privea. Cu tigara intre degete si cu talpile goale, dezbracat de ganduri si de vlaga. Avea ceva din crochiul unei brute. Arunca restul de tigara in gol si privea cu atata concentrare incat stropii de sudoare  de pe frunte se prelingeau pe balustrada, apoi goneau acrobatic, dupa chistoc, pana cand acesta  se lovea de asfalt.  Asistam la ceea ce-mi place acum sa spun, dupa ce am inceput sa preiau si eu acest obicei bolnav si macabru in esenta lui, “ a doua moarte a tigarii”.  Cand ma opream eu din citit,  mi se intampla sa-i surprind privirea. Simteam atunci ca obrajii-mi ard si ca subit, repun in scena  cu tragism escatologic ,  tigara. Eu eram urmarita, eu cadeam in sinea mea, eu ma izbeam de ceva rigid si fatal.

Din pura intamplare am ajuns sa impartim o cafea  tarzie, la una din gelateriile marginase ale Novi-ului. Evolutia peisajului cafegistic din Italia e urmatorul: cappuccino dimineata, espresso dupa masa, café latte seara.  I-am spus atunci ca oamenii fixeaza obiecte cu privirea atunci cand fumeaza, nu alti oameni. De obicei, o fac din politete. In jurul nostru,  vanzatorii de antirid si anticearcan . In invalmaseala de oameni, fara voia ta, devii participant activ la zumzetul unei vieti roase de consumerism. Cei mai multi numesc asta, fler cosmopolit. Restul de razvratiti, care nu se pot acomoda cu un ritm de viata sters, risipitor, consumerist, numesc asta superficialitate. Oamenii sunt tacuti pe aici. Nu grabesc niciodata pasul si afiseaza o atitudine tacita. Sobrietatea negrului si a culorilor neutre domina. Pe de-o parte se pune in scena, filmul nobil, sofisticat. E doar regie. Masca de sticla pe care ne-o proiecteaza Paler in scrierile sale, constant si subtil. La fel ca tranformarile cu care ne confruntam. Azi, privesc balconul de vizavi. Etajul 6. In dupa-masa aceluiasi azi, ma consum nevrotic. Seara, ma fumez pana la filtru. Stau cu mutra tampa si smiorcaita in fata gelateriei pe-un scaun din fier forjat, vopsit in alb. O masa oarecare… Astept sa-mi ridice cineva propria carte, pe care am  aruncat-o pentru ca nu ma mai regasesc in ea. De ceva vreme. Nu ma mai caracterizeaza scrisul de niciun fel. Cineva o ridica. In timp ce-si aprinde tigara. Se aseaza la aceeasi masa cu tine si-ti spune “ Nu e a mea. Cred ca-ti apartine.”


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.